ASA VA PLACE ISTORIA ...RAMELOR? ( I )

*  *  *  *  *  *  *  *  *  *  *  *  *  *  *  *  *  *  *  *  *  *  *  *  *  *  *  *  *  *  *  *  *  *  *  *  *
*      Retineti ca  exista TREI BLOGURI  si UN WEB SITE "ROSCA'S"                            

*                 1) Rame Roscas                        (general)                                                           

*                 2) Firme publicitare Roscas    (specializat)                                                      

*                 3) Restaurari rame antice       (specializat)                                                    
*                 4) ROSCAS     (web site-ul oficial al firmei ROSCAS SRL)                        
*                                                                                                                                          
*  *  *  *  *  *  *  *  *  *  *  *  *  *  *  *  *  *  *  *  *  *  *  *  *  *  *  *  *  *  *  *  *  *  *  *  * 

Timp de sute de ani, pana la revolutia industriala, confectionarea ramelor pentru tablouri a fost o indarjita si indelungata elaborare executata in echipe de indivizi policalificati care nu de putine ori se intampla sa fi fost ei insisi arhitecti, ingineri, ebenisti sau pictori. Pana azi se mai intalnesc cazuri de pictori care si-au inventat si si-au produs propriile lor rame, dar specia aceasta de artisti era mult mai abundenta in urma cu o suta de ani.

    Inainte ca rama sa fi devenit o simpla incropire de patru baghete prefabricate si prefinisate, taiate exact, atat la lungime cat si la 45 de grade, ramele erau construite de maestri rameuri pornind de la zero, adica de la cheresteaua uscata care lua in mainile lor forma si dimensiunile cerute de fiecare lucrare in parte. Rama era incheiata mai intai in lemn si abia apoi sculptata in asa fel incat colturile si mijlocasii ei sa cada unde trebuie. Din aceasta faza rama era acoperita prin pensulare cu multiple straturi de gesso (sotile si grosso, dupa caz). Acest gesso (care era de fapt un grund alb format din praf de creta si clei de oase) inneca in final detaliile ramei sculptate in lemn si de aceea, odata intarit si uscat acest strat, se proceda la resculpatarea ramei, de data asta in gesso, procedeu numit repasser in franceza sau recut in engleeza.
Fotografa de mai jos detaliaza cele spuse pe exemplul unui colt de rama Ludovic al 13-lea

    Dupa slefuirea suprafetelor ei, rama ajungea sa fie gata pentru aurire. In acest scop ea era mai intai acoperita cu cateva straturi de bolus in diverse culori (cel mai adesea galben, rosu si negru). Acest bolus avea rolul de a conferi adancime si valoare cromatica  foitei de aur. La randul sau, aurul se aplica prin doua metode descrise de vechii iconari romani ca fiind metoda auririi cu poliment si cea a auririi cu rachiu. In urma primei metode, folosita in locurile unde aurirea urma sa ramana expusa capriciilor vremii, adica pe peretii exteriori si pe turlele bisericilor si manastirilor, de exemplu, se obtinea o suprafata mata, densa si opaca, foarte rezistenta in timp. Prin metoda auririi cu rachiu rezulta o suprafata aurita mai fragila si diafana care putea fi lustruita (sclivisita) sau roasa, prin frecare cu materiale de diverse asperitati, astfel incat sa redea prin transparenta culoarea bolusului de dedesupt precum si marcile specifice acestui tip de aurire. Acest al doilea gen de aurire era folosit pe obiecte care urmau sa fie pastrate la interior, ferite de umezeala si de contactul cu lichidele. Ramele, ca obiecte de interior, sunt aurite in aceasta din urma maniera. Asta bineinteles atunci cand nu sunt aurite cu Schlagmetal (aurul targovetilor si ciubucarilor) sau cu vopsea de bronz (aurul proletarilor). 

    Evident ca o rama astfel conceputa si construita nu putea fi decat un obiect unic, cu totul special si de mare valoare, legat strict si definitiv de o anumita lucrare foarte pretioasa si aceasta. Dar, vedeti dumneavoastra, de acest tip de rame nu se puteau lipi majoritatea doritorilor (consumatorilor) si asta inseamna afaceri marunte si stagnante, caci puterea sta in numar (numarul celor carora le vinzi si in frecventa cu care o faci). Cand acum mai bine de un secol rameurii au inteles ca au mai mult de castigat vanzand ieftin celor mai numerosi dintre clienti, drumul spre industrializarea, standardizarea si ieftinirea (bagatelizarea) acestei arte a fost deschis. Au aparut fabricantii de baghete prefabricate si prefinisate, pe de-o parte, si rameurii zilelor noastre, cei care  croiesc rame in doi timpi si trei miscari pornind tocmai de la aceste baghete prefabricate, produse industrial in cantitati uriase si la preturi de nimic. Industrializarea si preturile mici au pervertit pana la urma si gusturile consumatorilor fortati sa-si abandoneze pretentiile de calitate si exclusivitate si chiar si pe acelea estetice, daca masinile nu le puteau satisface pretentiile la preturile pe care se bucurau ei sa le plateasca.

In cele ce urmeaza va voi conduce prin timp spre vremea cand traditia si arta ramelor a cotit-o pe nesimtite spre zona comerciala si industriala in care respira si se dezvolta si astazi. Acea epoca poarta un nume: neoclasicismul secolului XIX. Ca in orice revolutie, germenii industrializarii artei ramelor au aparut mai devreme, odata cu aparitia primei mase termoplastice de modelare inventata de om, compozitia aceea din care sunt "turnate" toate ornamentele ramelor populare incepand de la sfarsitul secolului XVIII si pana in prezent. Acea compozitie a facut posibila eliminarea sculpturii si inlocuirea ei cu impresiuni matritate de mare detaliu si exactitate, identice de la o presare la alta. Drumul ramelor incarcate cu ornamente liniare, repetitive era de acuma deschis. Mai lipseau verigile producerii industriale a suportilor din lemn profilat pentru preluarea acestor ornamente turnate precum si cea a inventarii unei foite care sa inlocuiasca multumitor aurul la preturi de zeci de ori mai competitive. In plina revolutie industriala, nu era decat o chestiune de timp si de profituri pana cand toate componentele noii masinarii urmau sa fie produse, puse impreuna si apoi in miscare iar lucrul asta s-a intamplat implacabil, undeva in a doua jumatate a secolului al XIX-lea, adica atunci cand a si inceput epoca moderna a istoriei ramelor (comerciale) asa cum le cunoastem noi astazi. In nise din ce in ce mai rare si mai obscure arta ramelor de valoare a continuat sa reziste prin diverse manufacturi constant impinse spre periferia "pietei", departe de ochii si intelegerea publicului, inspre o extinctie indelung anticipata si mereu amanata.  

Secolul XIX si dominatia ramelor neoclasice

 In a doua jumatate a secolului al XIX-lea istoria ramelor a cunoscut un curent artistic deosebit de prolific numit neoclasicism, curent care ne-a lasat numeroase exemple de rame de o sobrietate si noblete cautata, unul dintre cele mai aplaudate si frecvent intalnite exemple ale sale fiind tocmai ramele din familia celei de mai sus. Cu mici modificari de detaliu, genul acesta de rame, care au originat in Franta, pot fi inatalnite din Rusia pana in Australia, trecand prin Anglia si America de Nord. Caracteristica lor principala o constituie canelura (flutes, engl) executata de-a curmezisul laturilor, frunza de acant din colturi, lantul ornamental intre doua borduri situate la partea lor superioara si insertia (unii o numesc cam hazardat si passpartout) in felurite trepte intrerupte de zone netede acoperite cu nisip in unele cazuri, cu ornamente geometrice incizate si lustruite, in alte cazuri, atunci cand nu erau lasate netede si mate. Nu de putine ori se intalnesc insertiile multiple, prin aceasta urmarindu-se atat latirea ramei cat si adancirea tabloului in culcusul lui auriu. Merita mentionat faptul ca in epoca de care vorbim toate ramele din aceasta categorie erau inca aurite cu foita de aur de 22 sau 23K. Desi nu foarte vechi, aceste rame au devenit foarte rare si pretioase (cel putin in America de Nord) ca urmare a faptului ca in momente istorice aspre ele au fost persistent adunate si arse pentru a recupera aurul depus pe suprafata lor.

Profilul riguros si exact al acestei rame, cu muchii si suprafete impecabile, tipice epocii masiniste, se datoreaza procedeului de extrudare al gesso-ului pe sipca profilata, procedeu care, in forme evident modernizate, este folosit si astazi la producerea baghetelor (metrajelor) de rame in chip industrial. Uitati-va bine la aceste rame caci aveti inaintea ochilor nu doar un stil de rama aparte care a cunoscut un succes nemaiintalnit pana atunci, ci chiar dinozaurii metrajelor din zilele noastre, ramele acestea facand revolutie in epoca prin aceea ca erau produse si ornate industrial, sub forma unor baghete lungi de cativa metri, din care rameurul isi debita si incropea rama dupa nevoile clientilor sai. Toata ornamentatia acestor rame era realizata din masa termoplastica si deci minutia si delicatetea detaliilor ornamentelor erau ambele desavarsite, asa cum numai "plasticul" acelor vremuri ar fi ingaduit-o. Unica concesie (mai degraba incercare de a eschiva banalul si ieftinatatea) facuta calitatii de moda veche consta in faptul ca imbinarea sipcilor la colturi era mascata cu gesso si cu frunza de acant, respectiv cu un bloc decorativ cu aspect de panglica, in cazul in care rama avea un colan din frunze de laur (mai rar de stejar) la partea ei superioara, ornament facand diferenta intre doua genuri apartinand aceleiasi familii de rame.

Cel mai popular dintre aceste modele avea un panou concav cu un profil in forma de C, dar se cunosc destule versiuni ale acestei rame avand fata curbata elegant in forma de S. Canelurile perpendiculare specifice variaza de la cele abia schitate, prin incizii in gesso, la cele hotarat adancite, sculptate direct in lemnul ramei si apoi repassate. In variantele franceze si italiene canelurile sunt mai late, de cca 6-8 mm latime, in timp ce in variantele englezesti, americane si australiene canelurile respective tind sa fie mult mai inguste, de numai 2-5 mm. In toate cazurile fata canelata a ramei este lustruita in timp ce adanciturile raman mate si acumuleaza patina. Ca o subfamilie a acestor rame a aparut si varianta cu pete de nisip (precum petele girafei) pe panoul in forma de S sau C al ramelor respective. Iata mai jos detaliile despre care tocmai am amintit, de data asta ilustrate sub forma unor arce (fragmente de rame rotunde).

Genul acesta de rame neoclasice se regasesc si in muzeele romanesti, in varianta lor franceza, fiind intalnite mai frecvent la Aman si Grigorescu. Dintr-un elan specific romanesc de asumare a unor merite imaginare, rama cu canelura este cunoscuta la noi drept rama Aman, la fel cum o rama Ludovic al XIV-lea usor simplificata este considerata a fi rama Eustatiu Stoenescu. Are si Grigorescu una sau chiar mai multe rame care-i poarta numele din aceeasi romaneasca pornire de cumsecadenie si generozitate in dauna francezilor.

---------------------------------------------------------------------------

ROSCA'S SRL, unica manufactura de rame de calitate muzeala din Romania, are capacitatea de a ataca orice lucrare de restaurare, constructie sau reproducere in domeniul ramelor.    www.roscas.ro

---------------------------------------------------------------------------

Reproducerea integrala sau partiala a textelor si imaginilor publicate de Cornel Rosca pe acest blog este strict interzisa fara aprobarea scrisa a autorului (adresa de contact: rameRoscas@aol.com). Va multumesc pentru intelegere.